010 __ $a9789735036102
035 __ $aII 88101
101 0_ $arum
200 0_ $aScrisori către Monica $bCarte tipărită $hVol.1 $i1947-1951
210 ## $d2012 $eBucurești $gImprimeria Coresi
215 __ $a374 p., [8]f. fotogr.
225 0_ $aConvorbiri. Corespondenţă. Portrete
299 __ $aScrisori către Monica Vol.1 : 1947-1951
330 __ $aSă ne întoarcem în anul 1947, pe 8 septembrie, în Gara de Nord. Fiica, frumoasă şi emoţionată, pleca din Bucureşti pe scara unuia dintre ultimele trenuri (la propriu şi la figurat) către lumea liberă, cu doi trandafiri roşii în mână, iar mama rămânea – după cum i-o va spune în scrisorile de mai târziu – «cu spinii lor înfipţi în inimă». Monica Lovinescu credea că pleacă pentru doi-trei ani. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu avea presentimentul că despărţirea va fi pentru totdeauna. A ştiut din primul moment că plecarea Monicăi o lăsa singură pentru tot restul vieţii, a presimţit că moartea îi va fi umilitoare şi tristă, i-a scris fiicei ei, în metafore care, din păcate, vor corespunde întocmai realităţii, despre «sârma ghimpată» care o va încercui, despre sfârşitul vieţii ei «fără adăpost, fără sprijin, fără mormânt» şi despre «gândul cumplit că fiinţe dezgustătoare şi-ar bate joc de trupul acesta istovit, că le voi auzi vocile rostind cuvinte nemiloase şi că voi îndura, şi dincolo de viaţă, cele mai adânci tristeţi, cele mai grele insulte». Precum personajele din tragedia antică, şi-a presimţit permanent destinul, cu un fel de luciditate mai presus de logică.“ (Astrid CAMBOSE)
461 _0 $1ROISBJI#f46e4a5ab99f42e5 $tScrisori către Monica
608 __ $amonografie
675 __ $a082.1Convorbiri. Corespondenţă. Portrete
686 __ $a821.135.1
975 00 $a082.1